Climatul subtropical umed

Acest climat, spre deosebire de climatul mediteranean (care ocupa ariile vestice ale continentelor la latitudini subtropicale), se formeaza deasupra ariilor estice ale continentelor la latitudini similare.

Ocupa arii relativ intinse:

– in sud-estul S.U.A. in America de Nord,

– in sud-estul Braziliei, Uruguay, Paraguay si nord-estul Argentinei in America de Sud,

– in nord-vestul Indiei, cu prelungire pe la sud de Muntii Himalaya, pana in China de Sud – Est, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia sudica,

– pe coastele rasaritene ale Australiei,

– in extremitatea sud-estica a Africii (versantii sud-estici a Muntilor Scorpiei si portiunea sudica a Campiei Mozambicului).

O arie mult mai redusa ca intindere cu climat subtropical umed se afla pe tarmul extrem estic al Marii Negre la poala vestica a Muntilor Caucaz.

Regiunile subtropicale umede sunt localizate la periferia vestica a anticiclonilor subtropicali. In semestrul cald al anului dinamica maselor de aer este dominata de advectiile repetate de aer tropical oceanic cald si umed, care provoaca caderea unor mari cantitati de precipitatii. Curentii calzi din apropierea tarmurilor cu climat subtropical umed (Curentul Guyanei, Antilelor, Braziliei, Mozambicului, Australiei de Est, Kuro-Shivo), favorizeaza cresterea temperaturii, umiditatii si instabilitatii maselor de aer tropical oceanic aflate in advectie pe deasupra lor spre zonele costiere si continentale. In semestrul rece caracteristicile dinamicii se modifica, ariile cu climat subtropical umed intrand mai mult sub incidenta influentei maselor de aer polar continental. Advectiile de aer tropical oceanic isi diminueaza frecventa si puterea. Ciclonii mobili de la latitudini medii, desprinsi de pe frontul polar, strabat succesiv aceste spatii.

In Asia situatia dinamica se prezinta ca un caz particular. Circulatia musonica se impune categoric in fata circulatiei generale a atmosferei, precipitatiile fiind foarte bogate in perioada calda a anului cand advectiile de aer tropical oceanic cald si umed sunt atotstapanitoare si, destul de reduse in sezonul rece, cand predomina masele de aer cu stratificatia stabila, care vin dinspre interiorul continentului.

Clasificarile climatice de-a lungul timpului

Clasificarea climatica a geografului rus L.S. Berg (1925) utilizeaza criterii similare insa evidentiaza o mai buna legatura intre tipurile de climat si principalele landsafturi naturale. Berg porneste de la ideea ca legatura dintre tipurile de climat si componentele naturale (relief, clima, ape, vegetatie, soluri) este foarte stransa. Punand accent deosebit pe clima, Berg remarca faptul ca dintre toate elementele naturale, vegetatia oglindeste cel mai bine efectele climatului si de aceea numeste cele 11 zone climatice descoperite dupa zonele de vegetatie (climatul tundrei, taigalei, padurilor de foioase din zona temperata etc.). Acestor 11 zone li s-au adaugat climatele alpin si al inghetului vesnic. Totusi, Berg remarca faptul ca zonele climatice nu corespund in intregime cu cele vegetale, deoarece repartitia vegetatiei depinde si de cauze istorice evolutive.

Deoarece clasificarile lui W. Köppen, Emm. de Martonne s.a. nu reflecta suficient bilantul caloric si al umiditatii, atat de importante pentru viata de pe Pamant, au fost realizate noi clasificari climatice care iau in calcul repartitia valorilor bilantului termic si pluviometric. Printre acestea se numara cele efectuate de climatologul american C.W. Thornthwaite (1931) si climatologul rus N.N. Ivanov (1948).

La randul sau, climatologul rus M.I. Budiko (1948) incearca sa clasifice climatele folosind dublul criteriu al bilantului caloric si hidrologic. O clasificare genetica deosebit de cuprinzatoare a fost elaborata in perioada 1936-1949 si imbunatatita ulterior, de catre climatologul rus B.P. Alisov. Criteriul de baza al acestei clasificari il constituie tipurile geografice de mase de aer si schimburile de caldura si umiditate pe care circulatia lor le determina pe suprafata terestra. B.P. Alisov imparte suprafata globului terestru in 7 zone climatice: ecuatoriala, a musonilor ecuatoriali, tropicala, subtropicala, temperata, subarctica si subantarctica, arctica si antarctica. In cadrul fiecarei zone principale B.P. Alisov separa subtipuri continentale si maritime ale tarmurilor apusene si rasaritene ale continentelor, deosebite atat in ceea ce priveste circulatia atmosferica cat si prin natura curentilor oceanici.

Acelasi criteriu a fost utilizat si de climatologul britanic W.G. Kendrew (1961), care a descris clima continentelor in functie de masele de aer ce domina sezonier diferite zone ale planetei.